CRONICA LUI CĂLIN: Jocul de-a vacanţa, varianta Bârlad
Într-un cadru festiv (sărbătorirea a 60 de ani de existenţă teatrală), am vizionat, la Teatrul „Victor Ion Pop” Bârlad, spectacolul Jocul de-a vacanţa, în regia lui Geo Balint. Opţiune potrivită, cred, pentru un astfel de eveniment, cu un text pe care Sebastian îl amprenta cu inconfundabilul său „sigiliu” de melancolie zâmbită, „comedie lirică” în care iluzia, uitarea, dragostea, despărţirea sunt tratate în tonuri minore, cu delicateţe şi căldură umană…
E adevărat, textul suportă şi intervenţii, redimensionări, ajustări de sens, precum cele pe care, în 2009, la Baia Mare, le orchestra Radu Afrim în al său Joaca de-a vacanţa. Opţiunea 9, când pensiunea Weber devenea un birou în care funcţionari plictisiţi iniţiază acest neobişnuit joc. Geo Balint preferă, însă, de data aceasta, o lectură clasică, exact în cheia „comediei lirice”, cu foarte rare trădări ale textului, şi preocupat de o cât mai clară configurare a relaţiilor. Menţine parcursul acţional în cadrul natural indicat de Sebastian, speculând inteligent şi sensibil diferitele luminozităţi ale zilei şi ale anotimpurilor. Îi iese un spectacol cald, plăcut, tonic, însă destul de inegal.
Începutul e abrupt, se joacă destul de gros, relaţiile se definesc destul de greu, fiecare actor părând că joacă pentru sine. Se forţează comicul, se caută ritmul potrivit, însă ceva lipseşte din acest peisaj în care Bogoiu, Madame Vintilă, Corina, Ștefan Valeriu şi ceilalţi par siluete dezorganizate, personaje-fantomă pornite în căutarea a ceva nedefinit. După pauză, însă, în chip neaşteptat, o claritate de cristal modifică radical spectacolul. Totul se coagulează acum în jurul personajului Corina, personaj-nod excelent condus de Ramona Părpăliţă, actriţă a cărei creştere valorică din ultimii ani este incontestabilă. Voluntar sau nu, această a doua parte ia forma unui impecabil eseu despre dragoste şi despre multitudinea de ipostaze în care aceasta se poate manifesta (afecţiunea pentru Bogoiu, dragostea cvasi-maternă pentru Jeff, iubirea trecătoare pentru Ștefan), eseu suficient de puternic încât să ducă în plan secund tema ruperii de cotidian. Civita Vecchia, metafora spaţială pentru ceea ce înseamnă topos al visului, evadare din „aici şi acum”, devine sinonim pentru aleanul iubirii. Sunt secvenţe de mare tensiune emoţională în care nostalgia á la Sebastian e atât de pregnantă încât devine ea însăşi nevăzut dar presimţit personaj. Memorabilă, deşi jucată prea apăsat, e scena cuplului de nou-veniţi (Alexandru Savu şi Cătălina Rusu), care virusează armonia celor de la pensiunea Weber, contrapunct de mare efect, acoladă de umor nebun la lirismul predominant.
Pe alocuri, montarea lui Balint capătă un vag aer cehovian, în special atunci când tragismul delicat al Corinei are ecouri din Nina (în definitiv, de ce n-am putea vedea în Corina, extratextual, o Nina aflată în vacanţă?!), ori în momentele în care acţiunea propriu-zisă nu mai contează, topită fiind în stările intense ale unuia sau altuia dintre personaje.
Există şi soluţii mai puţin inspirate, actualizări care nu-şi aveau rostul: se fac fotografii cu un aparat digital, în condiţiile în care aparatul de radio şi telefonul folosite în scenă sunt piese de muzeu, Corina se plânge că poartă haine „sehaş”, Madame Vintilă e poreclită „Duracell”, mecanicul ascultă muzică la căşti şi, în general, are alură de manelist şi aşa mai departe. Din fericire, nu fac notă dominantă, nu se interpun agresiv între text şi spectacol.
Alături de Ramona Părpăliţă, lui Marcel Anghel îi reuşeşte un Bogoiu bonom, delicios în candorile sale, tip uman vulnerabil, cu o sensibilitate aparte. Simon Salcă Jr. (Ștefan Valeriu) se simte, paradoxal, mult mai în elementul său în prima parte, acolo unde cioranianul său personaj (citeşte o carte de Cioran), de un cinism rece şi bine calculat, e categoric peste ceea ce Valeriu devine în partea a doua. În Jeff, Sergiu Moraru compune corect bosumflări adolescentine şi atitudini copilăreşti, lăsând să transpară spre public suficiente date relevante din fiorul primei iubiri. Un actor interesant este Alexandru Savu, ale cărui apariţii scenice alcătuiesc un spectacol în sine. Din păcate, cade repede în capcana succesului la public şi îşi desenează excesiv personajul. În fine, Petronela Ene, Cătălina Rusu, Sorin Ghiorghe şi Cristian Todică sunt personaje de culoare, diversitate de compoziţii şi discursuri actoriceşti.
O contribuţie reală la reuşita spectacolului o are scenografia Adrianei Raicu. Efectele de cicloramă pe care le propune, buna dirijare a eclerajului, lipsa de ostentativ a decorului pun în valoare actorii şi contribuie vizual la dezvoltarea unui anumit tip de atmosferă.
Dincolo de imperfecţiuni precum cele semnalate mai sus, Jocul de-a vacanţa varianta Bârlad rămâne un spectacol valid ce dă satisfacţii nedisimulate unui public larg, gata să se transpună în poveştile atât de omeneşti de la pensiunea Weber.
Teatrul „Victor Ion Popa” Bârlad – Jocul de-a vacanţa, de Mihail Sebastian. Regia: Geo Balint. Scenografia: Adriana Raicu. Cu: Marcel Anghel, Simon Salcă Jr., Petronela Ene, Sorin Ghiorghe, Ramona Părpăliţă Ananie, Sergiu Moraru, Cristian Todică, Alexandru Savu, Cătălina Rusu. Data premierei: 12 decembrie 2015.
• Text semnat Călin Ciobotari
Loading ...
