CRONICA LUI CĂLIN: Iarna teatrului nostru şi senilitatea artistică…
Tocmai când credeam că am scăpat de Moşi Crăciun, brazi împodobiţi, „căldură umană”, „oameni frumoşi” şi alte asemenea găselniţe sezoniere, mă trezesc în Sala Studio la spectacolul Iarna dragostei noastre, de Nadejda Ptuskina, în regia lui Emil Gaju. Bătrânicios şi de o sensibilitate excesivă, patetică pe alocuri, cu soluţii previzibile şi riscuri regizorale tinzând către zero, construit pe o scenografie sufocantă şi obositoare, Iarna… este un fel de farsă cu accente de melodramă, de un naturalism gros ce eminamente devine insuportabil în ultima parte a spectacolului, când apar personaje deghizate în Moş Crăciun ducând în mâna brazi artificiali. Dacă mai adăugăm la toate astea şi ecourile unui rusism adeseori prezent (fie prin numele personajelor, fie prin beţivăneala şi comportamentul personajului Dina, fie prin femei care, după ce li se dă o palmă, se simt cu adevărat femei), suntem în situaţia de a ne întreba în ce secol teatral ne aflăm aici, la Iaşi.
Pe scurt, fata bătrână Tania vrea să-şi liniştească mama bolnavă, pe moarte: nu, nu va rămâne singură, viaţa ei e cât se poate de plină. Primul venit, Igor, este prezentat ca potenţial soţ; ulterior, dorinţa bătrânei de a avea nepoţi e satisfăcută de Dina, nepoata de treizeci şi ceva de ani. Încurcăturile ce decurg de aici, dar şi rezolvările finale, happy-end-ul nopţii de Revelion şi fericirea bovină a unor personaje patetice pot provoca indispoziţii majore spectatorilor care aşteaptă şi altceva de la teatru în afara raţiilor de împlinire domestică. La fel de bine, însă, spectacolul place unei nişe (destul de largi, cred) ce se revendică din zona ambiguă a telenovelelor, cititori de Formula As, consumatori de valeriană, gospodine dezabuzate, ori dependenţi de horoscoapele Uraniei. Desigur, un Teatru Naţional trebuie, nu-i aşa?, să li se adreseze şi lor, iar de „succesul la public” al acestei producţii nu am nici cea mai mică îndoială.
Dacă acceptăm datele de fond ale spectacolului, găsim, totuşi, o serie de satisfacţii în special în modul de organizare şi dezvoltare a relaţiilor dintre personaje şi în jocul actorilor. Doina Deleanu, una dintre tot mai puţinele actriţe de vocaţie pe care le mai are Iaşul, face un rol bun, Tania ei fiind un amestec interesant între vulnerabilitate feminină, sensibilitate, dar şi artă de a cuceri un bărbat. E fiică devotată, dezvăluie un uriaş potenţial matern, iar modul în care dezvoltă relaţia cu străinul Igor este demn de o cauză mai bună. Regret că Doina Deleanu îşi pierde timpul prin astfel de montări. Adi Carauleanu, în rolul lui Igor, are momente sclipitoare, carismă, dar şi tendinţa de a se juca pe sine mai mult decât se impune. Irina Răduţu, în Dina, vânzătoarea de aprozar, oferă vocalitatea şi stridenţa cerute de personaj. În fine, Mihaela Arsenescu Werner este aceeaşi din Harold şi Maude sau Damen Tango. Personal, nu îmi mai procură nicio satisfacţie să o revăd în rol de bătrânică de treabă, acoperită cu şaluri călduroase.
Fără istorie şi fără destin, imposibil de jucat în alt anotimp decât iarna (desigur, fără a se cădea în ridicol!), Iarna… de la Naţionalul ieşean nu-mi va bântui prea mult memoria. Ceea ce mă nelinişteşte, în schimb, este „înzăpezirea” această tot mai glacială şi mai adâncă a unui Teatru bătrân, morocănos şi cu semne de senilitate artistică…
Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” Iaşi – Iarna dragostei noastre, de Nadejda Ptuskina. Regia: Emil Gaju. Scenografia: Alina Dincă Puşcaşu. Distribuţia: Doina Deleanu, Adi Carauleanu, Mihaela Arsenescu Werner, Irina Răduţu. Data vizionării: 11 ianuarie 2016.
• Text semnat Călin Ciobotari
Loading ...
este si sentimentul meu, si ce sa facem? sa nu mai merg la teatr? nu ma indur….