CRONICA LUI CĂLIN: Pădurile lui Ovidiu Ivan…

Mă bucur să văd că Ovidiu Ivan, actor la care ţin şi pe care îl urmăresc de ceva ani, este atât de preocupat în a se reinventa la fiecare rol. Scriu aceste rânduri la scurt timp după ce, la Festivalul Internaţional al Recitalurilor Dramatice „Valentin Silvestru” Bacău, l-am văzut jucând în  „Noaptea dinaintea pădurilor”, după B.M. Koltès (producţie independentă, regia Cristi Avram). Un text despre care nu am ştiinţă să se mai fi jucat în România, dramaturgul francez fiind cunoscut la noi mai degrabă prin piesa „Roberto Zucco” (montată, printre alţii, de Alexander Hausvater, la Iaşi, în 1999).

Inteligent, tot mai matur, încercând mereu să aşeze la baza propriilor interpretări explorarea şi cunoaşterea de sine, Ivan şi-a asumat acest text profund, răscolitor şi extrem de dificil, un text pe care auzindu-l n-ai cum să nu te gândeşti la „Însemnările unui nebun”, însă dintr-o cu totul altă perspectivă: fără nici un sâmbure de comic şi cu o poezie gravă vibrând în fiecare cuvânt. Este una din acele piese în care „mesajul” refuză să se ofere în mod direct, protagonistul însuşi părând a fi mereu aruncat la răscrucea unor sensuri care îi scapă.

Dificultatea unui astfel de rol constă, cred, în provocarea de a ilustra singurătatea infinită/ absolută şi, totuşi, de a o nuanţa în cât mai multe moduri: singurătatea celui prins de o ploaie străină, singurătatea celui fără de „acasă”, singurătatea străinului, singurătatea celui ce s-a pierdut de Celălalt, singurătatea orfanului, singurătatea a-socialului, singurătatea celui altfel etc. Spectacolul, construit de Ovidiu Ivan împreună cu regizorul Cristi Avram, este foarte bine lucrat, în fiecare detaliu se simte studiul, migala cercetării pe sunet şi stare. Este genul acela de teatru, aproape pe care de dispariţie, în care cuvintele şi rostirea lor exclud nevoia de imagine a ochiului contemporan, forţându-te la concentrare, implicare şi meditaţie.

În scenografia minimală (câteva obiecte uzuale învelite în celofan, metaforă vizuală sugestivă pentru răceală şi disconfort, neutralitate exasperantă tocmai prin depersonalizare/uniformizare), cu muzică abia sugerată, actorul, corpul şi vocea actorului rostesc poveştile nocturne înţesate de lirism. Pădurea este una interioară, cu crânguri luminoase şi iluzorii, dar şi cu întunecimi inexpugnabile. Jocul lui Ivan este atât de intens, încât personajul său aproape că devine o proiecţie a ta, spectatorul capabil (textul nu este unul „de public”!) să urmărească logica frântă şi labirintică, trans-raţională, a celor ce se petrec pe scenă.

Cei doi creatori ai „Nopţii dinaintea pădurilor” merită felicitaţi pentru acest demers riscant, explicit non-comercial, pe care ni-l propun prin intermediul unei producţii independente, amânând astfel cu o secundă deplinul deces al teatrului independent de la Iaşi.

Îmi propun să revăd acest spectacol straniu, polifonic şi introspectiv ce te târăşte parcă prin coridoarele alambicate ale unei halucinaţii pe care o simţi ca fiind şi a ta…

Noaptea dinaintea pădurilor, după B.M. Koltès. Regia: Cristi Avram. Distribuţie: Ovidiu Ivan. Producţie independentă. Spectacol vizionat în cadrul Festivalului Internaţional al Recitalurilor Dramatice „Valentin Silvestru” Bacău, 9 aprilie 2016.

• TEXT SEMNAT CĂLIN CIOBOTARI

Cultura

Scrie un comentariu

(obligatoriu)

(obligatoriu)