CRONICA LUI CĂLIN: Un Osborne atât de senzual!
Se întâmplă lucruri interesante în Botoșaniul teatral! După o îndelungată perioada de „basarabenizare”, ba chiar rusificare a scenei, resimțită deopotrivă la nivel de repertoriu, stil regizoral și actoricesc, o anumită reorientare estetică plutește în aerul din Teatrul „Mihai Eminescu”. Am simțit-o întâi în Aniversarea (regia Erwin Simsenshon), un foarte reușit spectacol ce radiografiază relațiile de familie și alterarea graduală a acestor relații. Apoi, la scurt timp, noul trend mi-a fost reconfirmat de surprinzătorul spectacol al Antonellei Cornici, Privește înapoi cu mânie, de John Osborne. De ce surprinzător? Pentru că, printr-o serie de tăieturi inteligente pe text, redimensionează întreaga tematică a acestei deloc confortabile piese a anilor 50. Concret, Cornici diluează semnificativ mizele ideologice ale textului, orientându-l inspirat spre developarea atentă a pulsațiilor erotice ale personajelor și etalarea unei game foarte largi de energii. Privirea înapoi, cu mânie, încetează să aibă nuanțele politice cu care își investise Osborne personajele, transformându-se în privirea înapoi a celui ce pleacă din cuplu, dar și în privirea înapoi, către sine, a unor personaje profunde ce meditează la ceea ce se întâmplă. Excelentă această lectură regizorală ce decodifică sensuri foarte adânci ale textului și ni le livrează asamblate într-un spectacol foarte puternic.
Una din notele comune ale celor cinci personaje este suferința, întregul spectacol de la Botoșani putând fi interpretat ca un vast eseu despre tipologiile suferinței. De la suferința furibundă a lui Jimmy, acest mare revoltat al dramaturgiei universale, la suferința melancolico-flegmatică a lui Cliff, de la suferința „inanimatei” Alison, la suferința seducătoarei Helene, ori la suferința nostalgică a colonelului Redfern. E un peisaj sufletesc dezolant contrapunctat/ deghizat frecvent de ritmuri muzicale luminoase (muzică a anilor 60 – 70, într-o selecție impecabil făcută de Bobo Burlăcianu, cu obsesivul „Time of the season” al celor de la The Zombies funcționând ca leit motiv). Personajelor li se refuză fericirea, liniștea, ori confortul spiritual. Sunt măcinate, devorate de angoase, incertitudini, scandaluri lăuntrice, demoni interiori ce pândesc de după cuvinte, strigăte, ori tăceri. E suferință, însă încărcată de o senzualitate aparte, ciudată, non-osborniană, ce dă un parfum cu totul și cu totul special întregului.
Suntem plasați, evident, într-un timp trecut. Nu neapărat timpul lui Osborne, ci, dacă e să ne ghidăm după sugestiile muzicale, ceva mai încoace, într-un trecut mai recent al nostru spre care, cu sau fără mânie, suntem invitați să privim. Cornici își asumă, însă, joaca aceasta dezinvoltă cu temporalitățile, insistând tocmai pe relativitatea temporală și pe caracterul general valabil al celor ce se întâmplă în scenă, ca și cum ar încerca să ne convingă că, da, fiecare generație își are revoltații ei, fiecare cuplu îl conține pe cel care pleacă sau cel care revine, că toate astea s-au întâmplat și, desigur, se vor mai întâmpla de milioane de ori, tocmai pentru că țin de omenesc. Vizual, rămânem în pitoreștii ani 60, desenați cu delicatețe și fler de scenografia lui Mihai Pastramagiu. O scenografie prietenoasă, furnizând familiaritate, dezordine boemă, bucuria caldă a regăsirii unor obiecte vechi (aparat de radio, scaun balansoar, ceainicul roșu, pantalonii evazați, recipientul cu băutură al colonelului etc.), însă neostentativ, cu discreție și bun gust. Sunt delimitate un spațiu de zi și, aproape convențional (e doar o perdea semnul delimitării), un dormitor. Fragilitatea dintre spațiul public și spațiul privat al personajelor este atent subliniată de repetatele intruziuni ale actanților în spațiul privat al celuilalt. Universul obiectual, foarte important în spectacol, e completat de obiecte-metaforă (ursul, veverița, saxofonul) cerute didascalic chiar de autor. Scenografia, la rândul ei, este admirabil reliefată de designul de lumini al lui Lucian Moga, lumini de stare, atent aplicate trăirilor din scenă. Cortina de ploaie, superbă în deplina ei poezie, însoțește ca un refren interioarele lacustre ale personajelor. Se vine pe ploaie, se pleacă pe ploaie, se stă în ploaie, se visează în ploaie. Iar ploaia nu e doar o marcă geografic-culturală a anglicistelor precipitații, ci și o marcă a omeneștilor precipitări. Intrarea în scenă a lui Helen, prin această cortină de apă, pe ritmurile celor de la The Zombies, este o secvență de neuitat.
Spectacolul este susținut, cap coadă, de actori care își asumă și dezvoltă rolurile, producând profiluri foarte clar conturate ale personajelor. Nimeni nu seamănă cu nimeni în această peisagistică umană dominată de o filosofie a radicalelor diferențe. Scena e dominată de Jimmy, cel mai bun rol în care l-am văzut pe Ioan Crețescu. Un Jimmy osbornian, vehement și cinic, despotic și inteligent, însă, în multe dintre ieșirile sale, dominat de un cult aproape dionisiac al erosului, personajul lui Crețescu ne arată prăpăstiile ce îl alcătuiesc, furiile pe care și le „cântă” dezacordat, într-o exemplară stridență existențială, la saxofon (momente de veritabilă lecție referitoare la relația scenică actor-obiect!), aproape dezumanizat în, paradoxal!, surplusul său de umanitate, aproape vidat în, iarăși paradoxal!, surplusul său de energie. Pitoresc, carismatic, foarte bun pe mișcare (coregrafia îi aparține Victorie Bucun), Crețescu arată, în sfârșit, ce poate.
În Alison, Alexandra Vicol este exact ceea ce trebuie să fie: contrapunctul uman al lui Jimmy, aparent ființă depersonalizată, anonimă, banală, ștearsă, scrumul rămas după ce arde jeraticul soțului ei, Jimmy. E și acesta, însă, un personaj dual, căci are înscrise în sine datele tragicului. Suferința ei e de altă natură, iar Alexandra Vicol, cu alura ei clasică, intuiește tonurile minore în care trebuie să-l interpreteze.
Senzuală, seducătoare, actrița prin excelență, Helene este întrupată de Cristina Ciofu care imprimă o anumită noblețe personajului, ducând-o, straniu, dar interesant, în zona unui amestec de Hedda Gabler și Lulu. Cotropitoare, instinctuală, volatilă, versatilă, însă, în același timp, demnă și dominatoare, Helene e, în această interpretare, un caracter cu adevărat pregnant.
Sorin Ciofu, în Cliff, asigură doza de zâmbet a spectacolului, subțiind, prin copilăririle personajului său, rețeaua de înaltă tensiune a conflictelor scenice. Bun încasator de replici, element de echilibru, ușor caricaturizând pe alocuri, Ciofu își asumă posturile de sensibil, de confident, de prieten, de spot luminos ce traversează razant griurile umane din jur.
În fine, Marius Rogojinschi, actor stanislavskian ce își lucrează rolurile cu migală de filigranist, ni-l aduce pe colonelul Redfern, reprezentant al „timpului trecut”, sclav al melancoliilor de tot felul, tată venit să-și salveze fiica, însă un rațional, un lucid dispus să admită că dreptatea e ceva relativ. Dansul în gol al colonelului, strângând în brațe un sutien, este unul dintre momentele cele mai sensibile ale spectacolului (moment din păcate prea scurt!).
Privește înapoi cu mânie e un spectacol inedit și pentru stilul Antonellei Cornici. Găsim, desigur, amprentele regizorale ale preferinței pentru muzică, atenția acordată vizualului, acel bitter-sweet pe care i-l știm din spectacole precum Billy mincinosul, M-am hotărât să devin prost, Aproape de tine, încă sau Am căzut în cap da-mi trece. În montarea de la Botoșani, însă, Cornici privilegiază discursul grav, profund, stimulând mai degrabă meditația decât buna dispoziție. E un spectacol „de public”, însă unul de public…inteligent, reflexiv, subtil. În ce privește istoriografia teatrală interesată de transpunerile scenice ale lui Osborne în România, Privește înapoi cu mânie, varianta Botoșani, este și va rămâne un spectacol reper.
• Text semnat Calin Ciobotari
Loading ...
este vreo sansa sa vina si la Iasi acest spectacol?Antonela Cornici este actrita la TNI, poate se va face o legatura